Gabriela Paladi

Care e treaba cu traumele astea? Sunt atât de des amintite de toți terapeuții, psihologii, de toată societatea, încât ajungi să îți pui această întrebare. Și să sapi și tu, că poate găsești și pe la tine pe acolo una, deși tu crezi că nu ai niciuna. Că începi să crezi că ești tu, ăla anormalul, care nu are nicio traumă.

Stai liniștit, ești foarte normal, ai și tu o traumă sigur, și nu numai una. Greutatea adevărată este să știm să le recunoaștem și să le acceptăm, abia apoi să începem procesul de vindecare, care uneori este mai ușor decât ne așteptăm.

Trauma = Emoție violentă care modifică personalitatea unui individ, sensibilizându-l la alte emoții de același fel, astfel încât acesta nu mai reacționează normal.

Am să vă spun mai întâi povestea mea, una dintre traumele mele pe care le-am recunoscut și vindecat abia acum, după zeci de ani. Se făcea că eram clasa a III-a și că mi-am uitat caietul de română acasă, unde aveam tema. Eram un copil exemplar, printre cei mai buni din clasă, mereu cu temele făcute. Nu exista să mint că mi-am uitat caietul, ca să scap cu tema nefăcută. Numai că învățătoarea mea, nu am să îi uit numele niciodată, dna. Găianu, cum m-a prins, m-a și pedepsit. M-a scos în fața clasei și a început să mă învârtă tragându-mă de codițele pe care mi le făcuse mama, până am amețit. Și acum îmi amintesc cum am încasat nedreptatea cu umilință și rușine în același timp. Și cum acest moment a construit în mine, mai întâi, o ură viscerală pentru autorități și mai apoi accese de furie față de nedreptate. Îmi uitasem caietul, eram un copil conștiincios, aveam tema făcută și, totuși, am primit o pedeapsă deloc pe măsura greșelii. Iar cine eram eu nu a contat deloc. A contat doar exemplul dat de autoritate. Am devenit astfel, o victimă a traumei relaționale și de abuz de putere.

De-a lungul vieții, oricând mă aflam într-o astfel de situație, în care se întâmpla să greșesc sau să uit ceva, mă ascundeam, mințeam și nu aveam puterea să îmi asum greșeala. De teamă că pedeapsa va fi mai gravă decât greșeala. De aici au înflorit temeri mai mari, decizii luate greșit și o relație cu autoritatea incomodă și nefirească. Care, mi s-a vindecat brusc când, după 32 de ani, am lovit o mașină parcată și, după ce am lăsat nr. în parbriz și nu m-a sunat proprietarul, după 24 de ore, m-am dus la Poliție să îmi declar vina. Iar, culmea, atitudinea Poliției, a fost cea care m-a vindecat: pentru că mi-am asumat vina, nu mi-au dat amendă. Și au fost chiar empatici și înțelegători. Exact cum ar fi trebuit să fie și învățătoarea mea.

Cazul Sabrina Voinea: performanță sau abuz?

Și acum am să ating puțin subiectul controversat al Sabrinei Voinea, antrenată de mama ei, Camelia Voinea. Avem aici tot o relație de autoritate, între antrenor și sportiv. Însă, această relație este susținută și de una afectivă, de mamă-fiică. Stau și mă gândesc, dacă pe mine m-a afectat atât de tare un abuz atât de mic precum un tras de codițe, al învățătoarei mele, oare cum este afectată Sabrina de comportamentul mamei sale? Filmulețele care au fost eliberate în mass-media de Tolontan, (le puteți vedea aici) au avut ca scop, sunt convinsă, eliberarea adevărului. Fix acum când copila asta talentată a făcut 18 ani. Poate ca un ajutor să se elibereze de trecutul ei. Pentru că de cele mai multe ori, mai ales în relația mamă-copil, copilul nu va știi că este abuzat, pentru că își iubește mama și pentru că nu știe altceva. Am urmărit cu atenție atât filmulețele, cât și interviurile cu mama ei și cu ea din trecut.

Am urmărit apoi și reacții ale celor două de după.

Mama a spus: ”Sigur, că de altfel oricărui părinte și antrenor, și am puterea să recunosc asta, și eu regret că mai ridic tonul, că poate am momente de supărare, de nervi sau de severitate. Dar ce antrenor nu face asta? Asta este meseria și ca să ajungi acolo sus mai există și momente grele și tensionate. Nu cred că există vreo mare campioană care să spună că a avut doar lapte și miere în carieră.”

Iar fiica, a declarat, într-un clip postat pe contul mamei, nici măcar pe contul ei, citind de pe un telefon un discurs fără emoție, exact ca și un ostatic cu arma la tâmplă: „Sunt tare tristă când văd că în lumea gimnasticii apar lucruri neadevărate despre mine și mama mea și că presa le dă curs fără să ne întrebe nimic sau să ne ceară părerea înainte. Nu m-a forțat nimeni să fac nimic. Nu am fost niciodată constrânsă sau abuzată.

Aici, în spatele meu, sunt trofeele care au fost obținute cu «întoarce-te înapoi și încă o repetare». Rezultate de care sunt foarte mândră și pe care nu le-aș fi putut obține fără sacrificii, palme rupte, lacrimi, dar mi-am asumat(…).

Mama mea e singura care știe drumul, are pregătire și cunoștințele necesare pentru a mă menține în topul celor mai bune gimnaste de pe planetă”.

Nu voi sta să analizez cuvintele alese, dar această bucată ”Mama mea e singura care știe drumul”, parcă este un cod pentru a cere ajutor. Oricum ar fi, în intimitatea relației lor este clar că lucrurile sunt tare complicate. Și tot ce pot spune este că

se poate performanță și fără abuz.

Și asta se vede cel mai clar în David Popovici, campion mondial și el, dar cu un parcurs în carieră bazat pe blândețe, încredere reciprocă și susținere necondiționată, atât între el și antrenor, cât și între el și părinți. Sunt convinsă că el nu a auzit niciodată în timpul antrenamentelor ”Du-te dracu‘” și nici nu a fost urmărit de antrenor și amenințat cu gesturi de bătaie. Și, totuși a reușit și reușește să facă performanță. Pentru că se poate și cu blândețe!

Este o situație extrem de dificilă, pentru că nici gestul lui Tolontan de a publica aceste filmulețe nu este deloc corect față de această copilă nevinovată. Ea va ajunge acum să își retrăiască traumele copilăriei și va fi întâmpinată de o mass-media care îi va plânge de milă și în același timp o va vedea ca pe o victimă, nu ca pe o campioană.

Pentru că înainte de toate, Sabrina este o luptătoare și o învingătoare. Este o campioană a vieții, nu numai a gimnasticii.

Este, până la urmă, o supraviețuitoare. Abuzul semnalat de filmările de acum 10 ani nu mai contează și nici nu va conta pentru niciunul dintre noi. Contează numai pentru ea și pentru dinamica relației dintre ea și mama ei. Este o chestiune intimă și dureroasă, care nu ar fi trebuit să fie publică. Ar fi trebuit să fie numai decizia ei cu privire la cum și dacă va vindeca aceste urme ale severității abuzive ale mamei ei. Este, însă, încă prea tânără și prea atașată de mama ei ca să le vadă ca traume. Abia mult mai târziu în viață va reuși probabil să le vindece, când va înțelege că nu sunt o rușine, nu sunt vina ei și că mamele nu sunt perfecte, sunt doar oameni.

Traumele nu sunt doar povești din trecut, ci urme vii care ne modelează prezentul și viitorul. Ele nu dispar prin negare și nici nu se vindecă prin performanță forțată, ci prin recunoaștere, asumare și blândețe față de noi înșine. Fiecare dintre noi poartă cicatrici invizibile, dar tocmai aceste cicatrici ne pot transforma în oameni mai conștienți, mai empatici și mai puternici.

Sabrina, eu, tu, oricare dintre noi – suntem dovada că durerea nu ne definește, ci felul în care alegem să o privim și să o vindecăm. Și dacă există un adevăr pe care merită să-l repetăm, este acesta: se poate performanță și fără abuz, se poate vindecare și fără rușine, se poate adevăr și cu blândețe.