Gabriela Paladi

Jennifer Lawrence și Robert Pattinson. Doar când spui numele lor și știi deja la ce să te aștepți când le combini talentele într-un thriller psihologic. Amândoi sunt personalități destul de bizare și inadaptate la societate în viața lor de zi cu zi, așa că au fost culeși și semănați pentru aceste roluri special. Și a meritat tot efortul! Filmul este o capodoperă pe care, din păcate, o înțeleg cu adevărat, la un nivel visceral, mai mult mamele, cele care au trecut printr-o naștere și au simțit furtuna hormonală de după și ghearele ascuțite și intruzive ale depresiei postnatale.

Da, fac discriminare. Numai femeile pot înțelege sensul acestei producții

De ce spun numai femeile? Pentru că de-a lungul poveștii, de-a lungul acestei călătorii în starea de epuizare psihică, psihotică și covârșitoare a lui Grace (jucată impecabil de dramatic de Jennifer Lawrence) am simțit tot. Toate gândurile ei, toate gesturile, tot haosul acela din suflet și vidul din minte. Jocul ei actoricesc a fost atât de real încât m-a secătuit total și m-a întors în acele prime săptămâni de după naștere, când baby blues, deși sună delicat și drăguț, e o luptă cu tine însăți și cu o stare de amorțeală psihică și emoțională ca de smoală. Când simți că nu mai simți. Și conștientizezi la un nivel rațional iubirea față de cei din jur, dar nu îți pasă.

De ce spun numai femeile? Pentru că am auzit o replică, la un moment dat, de la un bărbat, aflat în spatele meu, adresată tipei de lângă el: ”Pentru că e o psihopată!”. Iar ea i-a răspuns: ”Nu se rezumă totul la asta.” Bărbații nu vor înțelege pe deplin mesajul artistic al producției. Chiar daca le spunem că asta este ce simt de multe ori în viață femeile, când se lovesc de furtuni hormonale, în sarcină, după naștere, la menopauză. Pentru noi viața este o luptă continuă cu noi însene și, cu cât ești mai dezechilibrată, cu atât sunt șanse mai mari să pierzi lupta. Practic, comportamentul lui Grace, deraiat, psihotic, copilăresc, iresponsabil, animalic, este ceea ce am face și noi, dacă am renunța de tot la opreliștile date de echilibrul emoțional și rațiune.

Grace este un simbol al eternei lupte interne a femeii

Se luptă cu psihoza depresiei postanatale, devenită psihoză tocmai pentru că era dezechilibrată emoțional încă înainte de a naște. Am ținut minte trei scene care poate descriu cel mai bine filmul.

O replică de-a ei: „It’s not my baby. My baby is perfect!” – când este întrebată de psihiatru dacă este copilul ei de vină. Copilul este în planul secund, nici măcar nu are nume până la finalul filmului. Copilul este iubit. Dar nu și ea. Asta este ce simte ea. Asta este ce simțim toate după ce naștem. Copilul este mereu prioritar, nu și noi.

O conversație între ei doi: ”Unde este Grace?”, întreabă el, aflat în mașină lângă ea. ”Sunt chiar aici. Dar tu nu mă vezi.”, răspunde ea. Nici nu trebuie să mai explic. Vine totul ca și continuare la ce am subliniat mai sus.

Și o replică de-a lui, care ne este spusă de toți bărbații la un moment dat: ”Mă voi strădui mai mult.” de obicei, spusă, ca și în cazul aceste, când este prea târziu.

Filmul este adânc și visceral.

Te răscolește. Te pune pe gânduri. Te rupe și te fărâmă. Este o experiență cinematografică aparte, departe de senzațiile date de producțiile cu supereroi și vampiri care ne-au invadat în ultimii ani. Mai ales că ei amândoi au fost Batman și Mistique, sau vampirul Edward și eroina din Mockingjay.

Scenele din Die My Love sunt animalice, crude, profunde și apăsătoare, uneori cu frânturi de comedie neagră, alteori cu sexualizări exagerate, câteodată cu bucăți covârșitoare de viață de mamă. Îi simți paralizia emoțională a lui Grace în fiecare clipire, gest, replică. Și trebuie să mai scriu doar un lucru: îți trebuie curaj să îl vezi. Pentru că este un film care te ajută să te descoperi la un nivel profund și animalic.