Ce înseamnă oare să fii șmecher? Să fii șmecher nu înseamnă neapărat să fii inteligent nevoie mare, să ai ‘nșpe facultăți, părinți bogați sau mult tupeu. Înseamnă să te poți strecura prin viață cu dibăcie. Inițial aș fi vrut să folosesc un alt cuvânt care să desemneze ”șmecheriile” la care mă voi referi, unul mai formal, mai pompos, mai cultivat, gen ”trucuri” sau ”abilități”. Dar, să fim serioși, atunci când suntem noi, cei adevărați, dezbrăcați de cutumele sociale, de aparențe, în gândurile noastre, nu folosim neologisme, ci limbajul acesta pur românesc. Și niciun alt cuvânt al limbii române nu descrie atât de bine ceea ce vreau eu să subliniez mai jos.
Gata! Destul cu explicațiile. Vin acum cu informațiile! Am împlinit 40 de ani. Mă simt foarte tânără în continuare, simt că mai am multe de învățat, însă, în același timp, mă lovesc mereu de un gând: ”Ce șmecheră aș fi fost dacă la 20 de ani aveam mintea de acum!”. Aș fi vrut să plec la drum având deja experiența șmecheriilor de mai jos.
Fă ceea ce îți PLACE
Nu pot să subliniez îndeajuns de puternic cât de importantă este șmecheria de mai sus. Activez în câmpul muncii de la 18 ani, din primul an de facultate. Am început, ca orice studentă, ca secretară … Plictisitor, deloc creativ și nu ceea ce îmi doream. Dar erau niște bani. Eu voiam să scriu, nu să fac facturi și cafele. Nici măcar nu mă pricepeam. Îmi amintesc și acum de primul meu șef care m-a chemat la el după ce i-am dus cafeaua și mi-a dat-o înapoi zâmbind. În ea pluteau bucăți de cafea nedizolvată. AM învățat să fac și cafele și contabilitate și să pun clientul pe primul loc.
Am continuat pe drumul ăsta, ajungând la Connex (Vodafone-ul de acum), unde, deși am învățat multe, detestam fiecare minut. Banii erau bunicei, însă eram total nefericită. Abia după 5 ani de umblat prin diverse joburi nepotrivite, am reușit să găsesc o colaborare ca redactor. Și de acolo, am urcat, devenind redactor-șef la Karena.ro, apoi Qbebe.ro, construind și formând echipe, scriind, învățând singură tot ceea ce înseamnă content online, dezvoltându-mă o dată cu tehnologia și făcând exact ceea ce îmi place. De-asta am și rămas în această colaborare cu oameni cu care încă mai lucrez pe diverse proiecte. Peste 2 ani se fac 20 de ani de când am început colaborarea cu ei. Este clar că viața ne duce unde ne este menit, dar asta numai dacă știm să culegem oportunitățile.
M-am întrebat de multe ori, oare dacă nu pierdeam primii ani cu joburi care nu mi se potriveau deloc și așteptam să găsesc ceea ce îmi aducea bucurie, parcursul meu ar fi fost mai spectaculos?
Poate că da, poate că nu. Însă este clar că am început să cresc din punct de vedere al carierei abia atunci când mi-a plăcut ceea ce fac. Și cred că asta este o regulă general valabilă. Vorba aceea cu ”fă ceea ce îți place și nu vei munci nicio zi din viața ta” este cel mai pur adevăr și eu pot să o confirm. A trecut peste 1 an de când sunt freelancer, de când aleg eu ce lucrez, când, cum și cu cine lucrez și nu am fost niciodată mai fericită și mai împlinită. Ceea ce fac eu nu este muncă, este o plăcere, o bucurie și tocmai datorită acestui fapt vin și recompensele financiare minunate.
CERE și ți se va da
Sunt introvertită și evitam până la extrem situațiile care ar fi putut deveni penibile sau care m-ar fi putut răni sau dezechilibra. Așa că, stăteam ca fraiera ani de zile până să am curajul să cer o mărire de salariu, deși știam că o merit și că este timpul. Pentru că eram îngrozită de conversație sau de un posibil refuz și frustrată de penibilul situației, de ”cerșeala” asta pentru ceva ce mi se cuvenea. Însă, mi-am dat seama că eu sunt singura care poate estima cel mai bine propria mea valoare. Și că dacă nu cer cât cred că valorez, nu voi primi.
Și dacă nu mi se dă cât cred că valorez, atunci nu mai am ce să caut undeva unde nu sunt apreciată.
Pentru că, de data asta să fim și sinceri, pe lângă serioși: iubim ceea ce facem, dar facem ceea ce iubim gratuit pentru noi, pentru familie, pentru prietenii apropiați. Pentru ceilalți, ca orice serviciu, ceea ce iubim și facem bine … costă! Și am învățat să nu mai fac compromisuri în această privință. Și, serios, că atunci când întâlnesc la interviuri persoane de 25 de ani, care se vede că sunt talentate și care au curajul să ceară cât cred ei că valorează munca lor, îi apreciez la maximum și sunt mereu dispusă la negociere. Asta pentru că știu cât de fain este să lucrezi cu cineva pe ceea ce îți place și să primești cât crezi că meriți. Este eficient, fructuos, spectaculos! Pentru ambele părți.
NEGOCIAZĂ totul
Viața este o continuă negociere. Nu mică mi-a fost surpriza să observ că se cere negociere chiar și când îți crești copilul. ”O ciocolată pentru o farfurie de broccoli, o jumătate de oră la desene pentru 15 minute de băiță…”
Așa că nu este de mirare nici faptul că arta negocierii este o abilitate vitală în orice profesie.
Chiar și în asta a mea, de introvertită ce se ascunde în laptop. Am fost nevoită să devin și eu o artistă în acest domeniu și, dacă la început nu prea se mula cu felul meu de a fi, cu timpul, am realizat că pentru succesul tău și al proiectelor tale trebuie să negociezi totul. Să știi când să faci compromisuri, când să nu, și în același timp să îți păstrezi bunul simț, și respectul față de cel cu care negociezi, fie că îți este client, angajator, colaborator sau subaltern.
Fii DIPLOMAT
Niciodată, în atâția ani de viață profesională, nu m-am enervat, nu am ridicat vocea, nu m-am aruncat în jigniri, cuvinte dubioase sau priviri încruntate. Cu nimeni! Nici cu șefi, nici cu subalterni și sub nicio formă cu vreun client. Atitudinile arțăgoase, nesuferite, reci sau/și impasibile aduc exact aceleași atitudini înapoi. Nu degeaba Karma is a bitch. Și pentru că tot vorbim de ”bici”, cam ăsta este cuvântul românesc care exprimă cel mai bine lipsa de diplomație.
Orice gest, vorbă, cuvânt interpretabil scris în vreun email, devin un bici pentru cel de la capătul lui.
Și biciul ăsta lasă urme în relația profesională pe care vrei să o construiești. Așa că lasă orgoliile, atitudinile superioare, tupeul, ochii dați peste cap și injuriile și înlocuiește-le cu diplomația. Vei avea numai de câștigat! Indiferent de cât de necunoscător, incorect sau lipsit de bun simț este interlocutorul tău. Diplomația în orice situație este o dovadă a respectului pe care îl ai față de tine, în primul rând. Și asta este o regulă general valabilă în orice relație, fie ea profesională sau personală.
Așa că, iată-mă aici, eu cea de 40 de ani, revizuind peste 20 de ani de viață profesională și concluzionând că experiența vine până la 40 și înțelepciunea vine după. Și înțelegând de ce președinții de țări ajung să ocupe această funcție abia după 40 de ani (doar vreo 5 au fost aleși președinți înainte să împlinească 40 de ani, dar având peste 35). Pentru că … înțelepciune de viață! Că poți să ai Harvard-uri, Yale-uri, Oxford-uri, să fii un geniu, să fii excelent în domeniul tău, dar să nu găsești echilibrul și succesul. Pentru că viața profesională nu este numai know-how, este și know-when, where și why.
Adică degeaba ai mintea brici, dacă personalitatea ta e bici!
Gabriela Paladi 